Despre tari

Prima data a fost verisoara mea, doctor in fizica atomica, a plecat cu un proiect de cercetare in Italia, dupa ce in Romania i se promisesera joburi mult sub nivelul ei. A plecat cu sotul ei, si el doctor in fizica. Si au ramas acolo, de peste 15 ani. Apoi mi-am vazut colegii de liceu plecand, in New York, Washington. Vedeam cum imi plecat prietenii. Apoi a plecat si varul meu,dupa ce Romania i-a spus ca nu are nevoie de el, ca nu are diplome si scoli cu nume. A plecat in Canada, cu sotia lui. Unde Canada a cosiderat ca are nevoie de ei si ca gaseste ca sunt oameni de calitate. E acolo de mai mult de 10 ani. Apoi prietena mea cea mai buna, dupa ce a terminat facultate de drept. O tipa atat de misto, cu o mie de calitati, ei bine, Romania i-a spus: "poti sa ramai, dar cu un salariu cu care abia sa te poti intretine". Ca deh, asa e la inceput. Si a incercat sa stea, dar era imposibil. Asa ca a plecat, la Bruxelles. Unde Belgia si-a dat seama ca e minunata, ca e harnica, desteapta si ca o sa ii dea un job, pe durata indeterminata, ca o sa aiba o viata normala. Si a ramas acolo. Mi-a fost atat de greu cand au plecat toti, plangeam de ficare data cand ii lasam la aeroport, de ficare data cand se intorceau acasa. Apoi am fost eu, castigam 800 lei, mai putin decat o coafeza, mama si tata imi mai puneau cate 50 lei in buzunar, imi umpleau sacosa cu mancare, sora mea imi lua haine, se mai prefacea ca nu ii trebuie un parfum si mi-l baga in geanta, prietenele mele cele mai bune imi plateau "un suc in oras" sau in loc sa isi cumpere pentru ele o rochie, imi luau si mie una. De Craciun nu am putut sa le iau niciun cadou. Aveam deja 25 ani. Si m-am simtit inutila, mi-a fost rusine ca am vrut sa fiu medic. Apoi am plecat, am pus totul intr-o valiza de 32kg, am primit cadou biletul de avion si m-am trezit singura intr-o lume pe care nu o intelegeam deloc. Si am plans, asa de mult incat nu puteam sa le spun acasa. Pentru ca stiam ca le-as sfasaia inima. Si de zilele lor de nastere mi-a fost extrem de greu, simteam o mare gol, gol ce cred ca niciodata nu o sa dispara. Dar nimic nu mi-a a schimbat modul de a lucra. Am ajuns intotdeauna prima, am plecat ultima, mi-am vazut pacientii de 100 de ori mai des decat ceilalti colegi rezidenti francezi. Cand nu aveam mare lucru de facut, am gasit. Am mutat dosare, ajutat secretarele, asezat medicamentele. Si nu ca sa arat ca pot mai mult, ci pentru ca asa am invatat acasa. Si si-au dat seama ca romanii lucreaza bine. M-au intrebat daca stiu altii care ar vrea sa vina. Iar cand m-au intrebat despre tara mea, le-am spus adevarul, ca e tara mea si datorita ei sunt aici. Si ca da, ar trebui sa o viziteze. Cand au venit prieteni in vizita, le-am gatit sarmale, cu mama pe skype, am facut chiftele si mamaliga, zacusca, paine de casa. Le-am oferit vinul nostru. Iar ei stiu ca romanii sunt asa. Nu sunt doar ceea ce vad la televizor, si credeti-ma, ca vad... Nu le-am spus niciodata insa ca tara mea m-a gonit de acasa, mi-a furat familia, m-a izolat de traditiile si de limba mea. Nu le-am spus ca tara mea a considerat ca nu sunt destul de performanta si m-a trimis departe. Mi-ar placea sa ma intorc, candva si sa lucrez ca aici, sa ingrijesc bolnavi care, probabil, au mai multa nevoie de mine decat a avut nevoie tara mea...

Za furat

De cele mai multe ori calatorim cu motocicleta, fie ca mergem pana la supermarket sau sa ne plimbam prin centrul orasului pana la weekenduri departe de casa. Vorba vine, pentru ca eu sunt tot timpul departe de casa. Pe mine ma bucura motocicleta, sunt mereu entuziasta, am casca mea, roz si frumoasa, am o geaca speciala de motocicleta si am o pereche de incaltari pe care le ador. Le iubesc ca atunci cand eram mica si imi cumparau parintii balerini noi si imi venea sa dorm cu ei. Adevarul e ca e si cea mai scumpa pereche de incaltaminte pe care o am. Thomas are si el o pereche, la fel. Si hotaram noi sa plecam in weekend si sa dormim in cort, toate agatate de motocicleta: saltele, un portbagaj in care am reusit sa indesam cat mai multe, atasat bine, un alt portbagaj detasabil, si hainele de pe noi. Bun... Pana cand mi-am dat seama ca a vizita pe 30 grade inseamna sa ne dam jos ghetele, sa le agatam de motocicleta si sa pornim la drum. Pentru mine asta a fost egal cu o mie de intrebari. Daca vine cineva si ne fura incaltarile si portbagajul detasabil? Thomas, nu si nu, ce sa faca ei cu ghete 36 si 43? Nu le trebuie! Iar portbagajul? Cine stie ce am indesat in el? Eu nu si nu. El da si da! Asa ca fiecare a luat decizia pentru el. Eu am zis ca le car. El a zis ca le leaga! Nu o sa le vada nimeni!

Recunosc, nimeni nu ne-a furat nimic! Si recunosc, dupa mai mult de doi ani de locuit in Franta nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea ca cel mai probabil nimeni nu o sa ne fure nimic niciodata, mai ales cand am vazut ca Thomas si-a uitat o zi intreaga cheia de la motocicleta pe motocicleta si, surpriza, am gasit-o acolo unde o lasase! Si recunosc ca o sa imi car in continuare ghetele peste tot, ca si racheta de tenis pe care el, spre deosebire de mine, o prinde pe motocicleta.

Za Food

Unul dintre lucrurile pe care l-am invatat in Franta a fost... sa mananc. Sa gust mancaruri delicioase gatite in restaurantele din coltul strazii mele, sau gatite de Thomas, de mamaitele frantuzoaice, de colegi, de prieteni. Am infulecat tot ce era pe mese: scoici, melci, branza, alta branza, alta branza, salamuri,prajituri, stridii, foie gras, crepes sucrées sau sarate, marrons glacés. Nu am spus "nu" la nimic. Si nici nu aveam cum. Imagineaza-ti ca e deasupra tuturor parfumurilor si placerilor pe care le-ai incercat vreodata. Nu am fost un copil nefercit, mama mea gasteste bine, bunica mea gateste bine, matusa mea e un maestru. Dar cand esti invitat sa iei pranzul la un francez cu traditie e impresionant. Intamplarea face ca nu sunt tocmai matinala in weekend, ma trezesc la 10, pana imi revin e deja 11 si nu apuc niciodata sa mananc. Trec direct la pranz, pe la 2... Aici e o blasfemie, 3 mese pe zi, nu se mananca niciodata intre 2 si 5h30. Asa ca buimaca, ma urc in masina pentru pranzul de weekend in familia de francezi, la bunica. In general, acasa nu se supara nimeni daca ajungi mai tarzior sau ajungi dupa ce ceilalti au inceput deja sa manance. Aici, nu... La ora fixa, toata lumea se prezinta la masa.

Eu pe stomacul gol, nici cafea, nici nimic. Mamaia frantuzoaica, sau am putea sa ii spunem Mamie mai pe scurt, scoate dintr-o frapiera, invelita intr-un stergar, o sticla de sampanie. Mai, dar de cand bunicele pastreaza sampanie in casa lor?! Pe la noi au tuica, covrigi, nuci, slanina... Si imi toarna un pahar. Aproape plin as zice. Si isi pune si ei, ii serveste si pe ceilalti. Si bea sampanie, pe burta goala. Mamie dupa 2 pahare nimic, eu deja simteam cum din burta urca la creier. Frica mi-a fost de limba franceza pe care am scos-o pe gura dupa cele 2 pahare.

) Apoi ne-am ospatat cu foie gras si confit de ceapa si smochine cu paine prajita, coppa corse ( o bunatate de muschi afumat din Corisca, tarta de andive si noix de st jacques pe pat de mandarine aromate cu cognac de portocale Grand Marnier, apoi carne de vitel perpelita in unt, frageda in interior cu gratin de pommes de terre si vin rosu. La desert, ei bine la desert dupa sampania a jeun si vin rosu, chiar nu imi mai amintesc ce s-a intamplat.

Morala povestii e de fapt sa nu mai cer niciodata cafea la sfarsitul mesei pentru ca habar nu au sa o faca si nu are nicio treaba cu nimic. Si numarul doi, eat breakfast inainte de pranz! Alma